Colindul este o nepreţuită zestre spirituală, pe care o moştenim din strămoşi. Din vremuri vechi, colindele, datinile şi obiceiurile noastre de Crăciun au fost o adevarată şcoală de virtuţi morale, întărind simţămintele de bună înţelegere.
Colindele reprezintă niște cântece tradiționale românești, anume felicitări (urări) de tip epico-liric, având în general între 20 și 60 de versuri. Colindele se cântă în preajma Crăciunului și Anului Nou. Unele dintre ele au o sumedenie de variante și versiuni, potrivit diferitelor regiuni și graiuri.
Când a apărut colindul? Despre acest lucru nu avem dovezi absolute. Cunoaştem însă câteva fapte ce ne obligă să plasăm începuturile acestei respectabile tradiţii în vremea creştinismului primar. Adică undeva prin secolele I-III.
Cuvântul „colind” sau „colindă” provine din latinescul „Calendae” nume ce se dădea vechilor sărbători păgâne de Anul Nou când era obiceiul să se facă urări de belşug şi fericire pentru noul an ce începea.
Românescul „colindă” nu vine direct din latinescul „Calendae”, ci prin intermediul cuvântului bulgar „koleda”. Majoritatea colindelor au provenienţă laică.
Colindatul este obiceiul cel mai bine păstrat . Cu colindatul umblă copiii, flăcăii, iar în unele sate chiar şi bărbaţii însuraţi, astfel: copiii merg ziua cu colindul, până la apusul soarelui merg flăcăii, iar noaptea bărbaţii. 
Colindele poartă prin veacuri cuvântul tainic al Naşterii Sfinte. Ele sunt o sinteză a spiritului creator şi religios al poporului român.
Bucuria colindului este nemărginită.
Colindăm?
Un răspuns la Să colindăm!